Acesta este cadoul pe care l-am primit de la o persoana speciala in cadrul unui curs. Impreuna cu cativa oameni minunati am realizat un „test” pentru a evidentia cum fiecare dintre noi vede diferit aceeasi pata de culoare(cu aplicare in viata reala: atunci cand crezi ca intelegi foarte bine realitatea celuilalt, mai gandeste-te o data!).

Prima oara o sa va spun si eu parerea despre ceea ce vad in tablou, iar mai apoi voi posta gandurile persoanelor care m-au ajutat. Va multumesc, pe aceasta cale, tuturor celor care v-ati rupt din timpul vostru pretios pentru a ma ajuta!

As putea descrie acest tablou intr-un singur cuvant: VIATA.

Ceea ce vad eu:

– IUBIRE: 2 pasari maiestre ce danseaza in ceruri spre orizont.

– MOARTE: din intuneric ne nastem(iarba neagra) si spre intuneric ne indreptam(cerul negru). Si daca deja stim acest lucru, de ce ne incapatanam, de atatea ori, sa nu ne bucuram de excursie, asa cum e ea?

– PRIETENIE: atunci cand am obosit din zbor si vrem sa ne odihnim e minunat sa avem cativa copaci prieteni care sa ne lase sa ne sprijinim grijile pe crengile lor. Padurea e mare, insa doar cativa vor fi copacii pe care te poti baza.

– INTELEPCIUNE: intelegem doar ceea ce cunoastem deja. Daca nu am sti ce inseamna iubirea, cum am putea oare sa iubim? Si uite asa, zburand deasupra apei cristaline, putem sa ne oglindim in ea si sa ne vedem asa cum suntem.

Gandurile unor oameni minunati:

”
Sincer sa fiu, sentimentele care ma incearca sunt oarecum confuze, il vad in doua moduri diferite: Singuratate si Renastere. Astea sunt cele doua cuvinte care mi-au venit in cap cand l-am vazut prima data.

De ce Singuratate? De la (non)culori in primul rand. Alb si Negru care mi se pare ca neutralizeaza orice alta stare posibila. Ramane singuratatea, golul, care poate fi umplut cu strigatul vulturilor, care te trezeste din cand in cand la realitate, senzatia ca nu esti singur.

De ce Renastere? Pentru ca pare locul ideal in care sa te refugiezi cand trebuie sa iti lingi ranile. Te pierzi pentru o perioada in linistea lui, apoi urmarind vulturii, iti doresti sa fii ca ei. Sa fii liber, detasat, sa vezi lumea de sus. Te avanti inspre cer, si alegi sa fii un alt om. Nu poti sa mergi decat inainte, spre cer.
”

”
Din punctul meu de vedere(vizual) este un peisaj de iarna cu un lac inghetat, cu cerul alb care anunta ninsoare, copacii cu ramuri golase sau pline de zapada specifice iernii. Ca si simbol (ori din punct de vedere senzitiv), l-as caracteriza prin doua cuvinte: hibernare/pietrificare, de fapt asta a fost si prima mea reactie atunci cand l-am vazut: mi-a taiat respiratia, am ramas pietrificata pentru o secunda.
”

”
Tabloul l-as numi: Visare prafuita

Un peisaj obositor de toamna tarzie. Vad cerul, de o albeata ponosita, cum se unduieste greoi in oglinda lacului statut. Trei copaci, neglijent conturati, goliti barbar de muguri si de frunze, par a strapunge panza dura a tabloului. Vor sa-si intinda cioturile robuste in afara. Vor sa respire, vor sa traiasca. Dar sunt dezechilibrati si stau in cumpana, nestiind ce sa faca. Sa iasa, sa nu iasa?!? Copacul din mijloc, batran si garbovit, cade in genunchi. Ingana o rugaciune. Cere indurare. E aproape istovit. Cere indurare. In linistea apasatoare, doua pasari misca agitat din aripi. E tarziu, mult prea tarziu. In incrancenarea de a prinde „ultimul tren” despica panza frigului in speranta ca vor mai gusta din dogoarea tarilor calde. Pe fundal, multa vegetatie stearsa, pamantie, fire de iarba stacojie zgarma frenetic pantecele pamantului, cauta sa se cuibareasca in mustimea lui. E tare frig si mi-e frig in propria-mi visare.
”

”
Gandul meu a zburat imediat la niste cuvinte pierdute de mult intr-un jurnal:

Irelevanta, tacere, tristete. Stari de spirit oscilatorii. Extaz, neputinta, agonie. Vlaga scursa din trupul meu sec. Zile trecute, zile ramase. Cuvinte scrise doar de dragul de-a umple pagini, vorbe rostite doar pentru ca linistea este asurzitoare. Stau, ma plimb, iar stau. Unde mi-e locul? Incerc de atata timp sa il gasesc. Oameni care pleaca, oameni care vin. E oare unul statornic? Suiera gandurile, se raresc sperantele, trec fiorii si ajung indiferent. Cateva clipe traite intr-o viata. Voi fi oare amintit? Va mai conta ceva, candva?

As vrea la acestea sa aduc o completare, sau mai exact o explicatie. Mereu mi-am dorit ca atunci cand nu voi mai fi, o parte din sufletul meu sa ramana vie pe Pamant. Un scop ce parea urias pentru o copila. Cu timpul am realizat ca o particica din noi este eterna. Cu fiecare gest, cu o atingere, cu un tablou sau o poezie suntem meniti sa infrangem efemeritatea.

Iar legat mai strict de tablou, mi se pare un proces al transformarii, un peisaj unic in functie de conditiile externe, dar asta nu il face urat sau frumos, il face artistic si interpretabil. Si viata ne pune in diverse contexte, insa asta nu inseamna neaparat ce ne vom pierde din esenta.
”

”
Miroase a rece, a sulf, a sfarsit
cand am zis sfarsit m-am desteptit
e un nou inceput
e un inceput
secunda primordiala
cand suntem gand
cand ne renastem
cand suntem insufletiti
si cand ni se arata ce putem atinge cu talpile
dupa care vine un „ia tu, si coloreaza, si viseaza, si construieste”
si mai e ceva in varianta 2
un fel de „iti ofer o realitate”
ai putere din farama luminata sa (te) transformi
”

”
Wowww!!! Nu-mi place! Pentru mine sunt prea multe culori (daca pot fi numite culori; de fapt acestea sunt non-culori: alb, negru, si derivate ale acestora), reci in primul rand. In al II-lea rand imaginea in sine este una trista pentru mine. Percep imaginea unui lac, intr-o iarna sau toamna tarzie (sunt copacii goi din prim-plan si cei din planul indepartat, cei cu zapada/chiciura, care imi dau senzatia unui astfel de anotimp) – anotimpuri ce nu-mi plac. Cele 2 pasari (tot negre pffff) pot simboliza dualismul, iar tot tabloul invartindu-se in jurul a 2 culori (alb, negru) ma poate duce cu gandul la Ying si Yang, bun si rau, + si – , s.a.m.d. Insa ideea de baza (asa cum eu o percep) a tabloului ramane aceeasi: imagine dezolanta.
”

”
Indiferent cat de greu ar fi si indiferent de obstacolele prin care trebuie sa treci, daca ai pe cineva alaturi poti trece mai usor si chiar si nuantele de negru si gri venite in tabloul vietii tale iti vor placea.
”

”
Ce vad eu: O clipa.
”

”
Voi incerca sa raspund solicitarii tale cat mai „naiv” cu putinta, limitandu-ma preponderent la sfera emotionala. Nu sunt un critic de arta, asa ca te rog sa-mi scuzi eventualele stangacii sau faptul ca nu pot emana ceva inteligent.

La o prima vedere, tabloul l-as numi „Univers in destramare”. Imi inspira degradare, singuratate, parasire. Tonurile sobre, tusele groase, copacii dezgoliti, scheletici, peisajul lipsit de orice urma de viata (la pasari ajung imediat), inclusiv vegetala, imi induc senzatia unui univers in agonie. Dupa culori, imi sugereaza un peisaj pseudo-hibernal. Pasarile care zboara (initial nu-mi era foarte clar daca vin sau pleaca) dau calitatea emotionala a imaginii. La o prima privire mi-au parut ca zboara si ele undeva departe, de parca ar parasi peisajul acesta neospitalier, ca ultimele fiinte vii de pe pamant sau precum Lot care a parasit grabnic Sodoma inainte de hecatomba. Dar privind mai atent, cel putin dupa prima pasare, ea pare sa se intoarca, sa vina inspre privitor si astfel schimba sensul, de la parasire la devenire. De la plecarea vietii, la venirea vietii. La asta contribuie si culoarea putin mai luminoasa a cerului (putine tonuri de galben), care parca e legat de pasarile ce vin si care-l trag dupa ele, ca sa acopere cu caldura peisajul rece. Parca te astepti sa inceapa ceva si decorul sa se schimbe. Si, din „univers in destramare”, as schimba numele in „univers in regenerare” sau „viata in potenta”. Raportat la anotimpuri, prima perspectiva ar fi noiembrie, cea de a doua, inceput de martie. Personal prefer a doua perspectiva, altminteri tabloul parandu-mi foarte trist. Prea trist.

”
Draga Razvan, privind tabloul in cauza mi-au venit in minte trei intrebari:
1. Ce il impinge pe un om sa cumpere un astfel de tablou?
2. Ce proiectie a avut acea persoana cand a ales sa ti-l daruiasca tie?
3. Cum te-ai simtit atunci cand ai deschis cadoul?

Din punct de vedere artistic (am avut timp de 18 ani colegi care lucreaza la un muzeu de arta si sunt pictori – asa ca pot spune ca stiu cate ceva) mi-am pus iarasi intrebari: Nu a pus culoare, ca nu a avut???… ori asa vede lumea?… daca reprezinta un peisaj de iarna e ok… toti asa vad iarna. Alb si negru… numai noi o coloram…

Din punct de vedere al omului dezvoltat personal mi-a venit in minte o poveste a lui Stephen Hawkins care spune:

A trait candva, in vremuri demult apuse, un calugar care se simtea foarte deprimat si trist. Era o iarna grea si el privea pe fereastra mahnit gradina cu pomii goliti de podoaba coroanei lor, odinioara atat de bogate. I se parea ca sunt si ei tristi, poate chiar lipsiti de viata, dar intuitia ii spuse ca sunt totusi vii. Deodata isi dadu seama ca o data cu venirea primaverii, pe ramurile lor vor creste noi frunze si vor fi chiar mai puternici, decat anterior. Chiar daca pe dinafara par lipsiti de viata, in interiorul lor, la radacina, sunt cat se poate de vii. Radacinile lor, sursa insasi a existentei lor, continuau sa traiasca, iar atunci cand ploile de primavara si razele soarelui de vara timpurie le vor hrani din belsug, pomii vor inmuguri din nou. Pe tot parcursul iernii, ei au crescut de fapt si mai puternici, utilizand resursele lor tamaduitoare primite de la natura pentru a-si dezvolta potentialul in capacitati superioare celor posedate anterior.

De ce mi-a venit in minte acesta povestioara, care de fapt e o sugestie pentru intarirea stimei de sine, si pe care eu o folosesc des in terapia cu clientii? Pentru ca este o proiectie – am trait in acest tablou, am trait atunci cand in jurul meu totul era pustiu si fara viata insa la inceput a trecut o pasare in zbor, apoi a mijit o raza de soare si atunci am inteles ca sunt vie indiferent de cat de inghetata sau cat de parjolita voi fi. Acest lucru s-a intamplat cu fix 19 ani in urma, pe un 21 ianuarie, si acel moment a fost punctul de cotitura in viata mea, punctul in care am inceput sa vad mugurii iesiti din gerul sau cataclismul sau parjolul devastator. Atunci am invatat sa ma uit cumva „dupa umar”, sa vad binele din rau, sa fiu curioasa si sa accept ca totul se intampla cu un motiv si sa ma bucur de fiecare clipa traita.
”

”
Suflet pustiu, daramat
”

Sunt curios, oare ce vezi tu in acest tablou? Te-au influentat, intr-un fel anume, parerile de mai sus?