A trecut ceva vreme de cand n-am mai publicat. Poate ca m-am lasat purtat de valul vietii, poate ca am vrut pur si simplu sa fac alte lucruri. Insa o intamplare de astazi m-a miscat intr-o asemenea maniera incat nu pot sa ma abtin din a scrie. :) Vorbim despre datul cu sapa, de cum sa iesi din confort si sa devii un campion.

In incercarea de a da societatii inapoi din lucrurile pe care le-am primit, si de a face lumea in care traim mai buna, am inceput impreuna cu Mircea Ungureanu, antreprenor craiovean cu o vasta experienta profesionala, o serie de intalniri cu tinerii liceeni din Balcesti – un mic orasel din judetul Valcea. Dupa o prima intalnire in sala de conferinte, am planificat o intalnire mai personala cu 3 dintre clasele liceului. Am putut petrece astfel mai mult timp cu anumiti elevi, oferindu-le intrebari si raspunsuri.

La un moment dat am intrebat in sala cui ii plac banii. Si normal, toate mainile s-au ridicat. Aceasta a fost intrebarea usoara. Dupa care a venit uraganul: „Cine a castigat pana acum bani prin munca proprie?”. Eram intr-o clasa cu 22-25 de elevi de clasa a 12-a, medie de varsta 17-18 ani. Sase-sapte maini s-au ridicat usor spre cer. Curios, i-am intrebat cum au castigat banii. Coafat, facut unghii, sonorizare la evenimente, servicii barman, etc. au fost explicatiile primite. Undeva in spate, langa un perete cu zugraveala invechita, o tanara mica, blonda si firava ridica mana si spune cu vocea timida „Eu am muncit in agricultura.” „Cum adica in agricultura?” intreb eu. „Adica am fost pe camp si am muncit”.

Si pentru 2 secunde n-am stiut ce sa zic. Dupa care mi-am dat singur doua palme morale si mi-am revenit. :) La inceput am avut un sentiment de tristete, gandindu-ma cum unii sunt mai putin norocosi (sau poate mult mai norocosi decat altii, depinde cum privesti situatia) si trebuie sa munceasca la camp ca sa se sustina. Dar mai apoi am simtit un sentiment imens de bucurie. Bucurie ca vad in fata mea un posibil viitor campion. Sau poate m-am vazut pe mine candva, in tinerete.

Multi din sala au inceput sa chicoteasca si sa-si dea coate. Si e normal sa se intample asta. Cei din jur isi vor da coate si vor rade cand nu te vor intelege. Cand nu inteleg ceea ce tu faci. Cand au impresia ca tu esti departe de adevarul care ar trebui sa fii, de adevarul LOR. Cei care asteapta sa termine un liceu sau o facultate si doar apoi se gandesc unde sa se angajeze, sunt cei care rad. Cei care stiu ca pot conta pe banii parintilor. Vor rade cei care asteapta ca guvernul, directorul, seful, ceilalti sa le rezolve problemele. Cei care sunt prea slabi ca sa fie seriosi si sa isi asume realitatea. Da, suna putin cam dur, si poate ca veti condamna judecatile mele de valoare, dar cam asa arata realitatea. Tanar fiind, nici eu nu gandeam asa. Insa ar fi minunat ca voi sa invatati din experientele altora si sa deveniti mai buni ca noi, mai buni ca mine.

Ideea pe care le-am spus-o si lor este relativ simpla: cel care a incercat sa faca ceva in loc sa stea si sa astepte (terminarea liceului, a facultatii, a stagiului de practica, schimbarea guvernului, venirea americanilor, sau mai stiu eu ce altceva se mai asteapta in ziua de astazi) este cel care are sanse infinit mai mari decat celalalt sa devina campion (chit ca devine antreprenor sau nu). Dragilor, puterea e in NOI, e in TINE, nu intr-o sursa externa (mama, tata, guvern, tara, prieteni, relatii, etc). Ajuta si acestea, e drept, dar numai daca tu ai baza bine construita deja. Cel care incearca vede cum e munca (mai grea sau mai usoara), cum e sa colaborezi cu altii, cum sa comunici cu ceilalti, cum sa gestionezi niste finante, cum sa respecti un program, invata sa aprecieze banul si sa il controleze – si aici e cheia, tinand cont ca majoritatea ajung sa fie controlati de bani din nefericire, in loc sa aiba ei controlul financiar.

Si daca Ana-Maria (posibila noastra campioana) tot m-a adaugat pe Facebook, am zis sa vad despre ce e vorba si daca instinctele m-au inselat sau nu. Ghici ce am descoperit? Asculta muzica frantuzeasca, iubeste pitigoii, posteaza versuri de Nichita Stanescu, incurajeaza cititul. Si cred ca e suficient si ma pot opri aici. Da, e aceeasi persoana care a pus mana pe sapa si a lucrat la camp (ei bine, nu stiu daca sapa a fost chiar „arma” folosita, dar ati prins voi ideea). Personal mi se pare genial!

Ana-Maria, nu te cunosc mai bine ca sa stiu ce ai in cap, cum gandesti, cum iti traiesti viata, ce vise si ce obiective ai. Dar daca dai cu sapa si nu ti-e rusine sa recunosti acest lucru in public (si nu vad de ce ar trebui sa ii fie cuiva rusine, doar orice munca onesta e de laudat), citesti carti, inveti si te dezvolti, alegi sa ai in jurul tau oameni de calitate care sa te ajute in evolutia ta, visezi si esti pregatita sa pui pasiune in realizarea visurilor tale… ai toate sansele sa devii un campion, sa reusesti sa ceri si sa primesti de la viata ceea ce iti doresti. Bravo!

Iar noi ceilalti am face bine sa invatam de la Ana-Maria sa nu ne fie nici rusine, nici teama, sa punem mana pe sapa la nevoie si sa facem ceea ce trebuie facut. Asa cum zicea un vechi prieten de-al meu (alias Henry Ford): „Daca crezi ca poti sau daca crezi ca nu poti, ai dreptate!”.