Pe 23 decembrie 2015 am experimentat ceva foarte frumos. In jurul orei 18, in casa scarii au inceput sa se auda niste colindatori. Insa nu erau genul de colindatori cu care eram obisnuit. Pana atunci pur si simplu nu deschisesem nimanui (in anul respectiv). Unii nu aveau voce individuala, altii nu aveau voce de grup, altii erau prea insistenti la usa oamenilor, nu erau pregatiti, etc. Da, poate am gresit, dar mintea mea judeca antreprenorial – vreau sa „colaborez” cu cei mai buni, iar putinul timp care il am pe aceasta lume vreau sa il investesc in emotiile potrivite!
Insa acesti ultimi colindatori m-au fortat practic sa le deschid :) In momentul in care au inceput sa cante, ei fiind la parter, iar eu la etajul 2, creierul meu s-a focusat pe ei, chiar daca ne despartea o distanta considerabila, si m-am „blocat” langa usa, asteptandu-i sa ajunga la mine.
O adolescenta pana in 18 ani si doi tineri(un el si o ea) intre 23 si 30 de ani, conform estimarilor mele vizuale. Haine obisnuite, decente, curate. Nu erau dintr-un cor bisericesc sau ceva similar. Pana aici totul obisnuit, chiar banal am putea spune. Asa cum e si viata noastra uneori. Insa povestea adevarata a inceput in momentul in care am inceput sa ii observ mai bine si sa ii ascult cu atentie.
Nu sunau insistent la usi ca altii. Sunau doar o singura data, ca sa se faca auziti, asa cum si noi nu vrem sa trecem prin aceasta viata minunata neobservati. Baiatul tinea in mana o chitara, iar adolescenta o tamburina (au fost singurii, din cati au venit, care au avut ceva diferit, care au venit cu niste instrumente). Apoi au inceput sa cante. Individual erau buni, insa impreuna erau extraordinari. Voci calde, care se armonizau in diverse tonalitati si care se completau una pe cealalalta. Fetele le erau senine, ba chiar zambeau. Se vedea ca le place ceea ce fac. Mai mult de atat, baiatul (mai ales) inchidea ochii din cand in cand in timp ce canta, ca si cum ar fi lasat muzica sa ii intre si sa ii iasa din suflet. Da, stiu ca aceste cuvinte nu pot exprima intocmai ceea ce s-a intamplat, insa a fost o experienta geniala. Pe langa faptul ca le-am dat mai multi bani decat vroiam sa le dau initial, as fi ramas acolo mult mai mult timp sa ii ascult, daca nu eram chemat „la datorie” de catre sotie si cei 2 copii minunati ai mei. In alta ordine de idei, vecina de la 3 a coborat singura la mine pentru a le da bani colindatorilor, crezand ca nu mai urca si la ea. Atat de impresionata a fost. Si, pana la urma, era vorba (oare?) doar de un colind, nu?
A fost o experienta inedita. Si normal ca, dupa plecarea lor, intr-un moment de liniste spirituala si mentala, am stat si am analizat ceea ce traisem. Oare nu asa se intampla si in viata? Ai parte de oameni obisnuiti, care spun si fac lucruri obisnuite? Oameni gri care trec prin viata fara sa le pese prea mult de culoarea cerului? Si deodata apare cineva care iti canta diferit? Care iti picteaza lumea diferit? Care e acel diferit care iti place (sau care, uneori, il iubesti)? Intr-adevar, orice pata de culoare are si ea umbra ei, dar nu e oare mai bine sa fim o culoare decat un gri posomorat?
Hai sa fim diferiti… sa facem lucrurile diferit – mai bine, mai repede, mai inteligent, mai cu suflet. Hai sa facem mai multi oameni fericiti… sa aducem culoare in lumea mohorata in care traim. Iar cei din jurul nostru vor sesiza si aprecia… iar aplauzele vor veni fara ca macar sa le cerem. Fiecare din noi poate sa fie pictorul suprem al universului, cu 2 conditii: sa vrea si sa creada in el.
Eu cred in mine, dar tu?
Oamenii sunt superficiali si de cele mai multe ori isi doresc repede multe lcururi, multe dintre ele de care nu au nevoie; in toata aceasta goana uita sa se asculte pe ei insisi si toata pasiunea dispare fiind inlocuita cu agitatia de zi cu zi in care mergi fara un sens. Adanc in aceasta agitatie gasim cateva persoane care inca au pasiune pentru ceea ce fac, o fac cu suflet si sunt multumiti de drumul pe care il parcurg, poate nu au un scop clar dar ceea ce este important pentru ei este sa ramana fideli pasiuni lor, uneori si noi manati de o agitatie ( in cazul cel mai bun manati de un scop, obiectiv ) nu vedem acel cer albastru, copilul care se bucura ca a calcat intr-o balta, micile bucurii care se intampla mereu in jurul nostru.
In aceasta perioada de liniste ai fost impresionat de pasiunea lor pentru ceea ce fac pentru ca la tine agitatia nu era existenta in momentul respectiv, CRED.
Ma intreb de multe ori daca sunt agitat sau nu dar uneori nu noi putem sa raspundem la aceasta intrebare!
Spiritul Sarbatorilor ar trebui sa existe in sufletul fiecaruia dintre noi, insa in ziua de azi sunt multe persoane care nu mai au acest sentiment datorita greutatilor zilnice si cel mai important datorita faptului ca suntem obligati sa ne gandim la ziua de maine, daca o sa mai avem un loc de munca decent etc. Ceea ce ai simtit tu in acele momente sunt sentimente normale si acei colindatorii fac acest lucru pentru ca asa considera ca este bine, nu pentru a castiga bani sau alte lucruri, ci pentru a revigora sentimentul sarbatorilor in sufletul fiecaruia dintre noi.